Essential Piece

Eram în Franţa, prin iulie, când vremea nu era aşa de capricioasă şi mâncam afară cu M., vecinul algerian de cămin. Vremea era niţel înnorată, nimic deosebit. Şi cum stăteam şi vorbeam, io în franceza mea stricată şi el în engleza lui la fel de proastă (vă daţ seama ce bine ne înţelegeam, fix ca_curcile!), vine şi L., olandeza get-beget, pe jumătate arabă, care vorbea franceză mai rău decât mine şi engleză o ţâră mai bine ca M. Turnul lui Babel, fix pix, să se ascundă.

Ea avea o farfurie plină de salată pe care o garnisise cu un sos special pus la dispoziţie în frigider – un melanj dubaş de oloi, oţăt şi ceva sos despre care e bine să nu mă gândesc câte E-uri conţinea. Salută, se aşază tacticos cu noi la masă, începem să dixcutăm de-ale noastre, mai mult M. cu ea, că se cunoşteau de mai multă vreme. Io ascultam, băgând sub nas şi trăgând câte un ochi la Q7 – leptopul meu, proprietate personală.

La un moment dat, într-o pauză de conversaţie, timp în care fiecare îşi introducea alimentele în cavitatea bucală, se aude un fleoşc. L. îşi ridică_capul încet, întrebând dacă o început să plouă. Io ridic din umeri, M. zice că el n-o simţit nimic şi, ca la un ordin dat, privirile ni se îndreaptă spre farfuria ei. Şi ce să vezi? O bucurie fericită fix în mijlocu’ farfuriei lui L. Adicătelea, un porumbel, piţigoi, dar dacă aş fi să mă iau după mărime, cred că era niscaiva huhurez bine hrănit, o considerat că sosul de salată nu e îndeajuns şi o condimentat salata cu sosul lui special. Adică s-o răhăţit armonios fix în farfuria plină de verzăciune creaţă a lui L. . Hauleo, mânca-ţ-aş! ) M. şi cu mine am izbucnit instant ca nessu în râs, lui L., gagică mai finuţă decât noi doi la un loc, i s-o tăiat pe loc orice poftă, nu înţeleg de ce. Şi nici nu i s-o părut atât de hazliu, deşi noi eram deja pe burtă de la râs. Şi dă-i şi râzi, neică, zici că eram la campionat de care se prăpădeşte mai repede. Păţăşti.

După ce s-o liniştit un pic, M. o început să-şi ceară scuze din partea paserii zburătoare, argumentând că în Franţa înaripatele nu-s aşa de politicoase şi zboară fără chiloţi pe ele, ruşine să le fie. Cu pofta pusă în cui, L. afirmă că oricum voia să meargă la Mec aka Mecdonăldz să mănânce, deci ne părăseşte. Luând trofeul de pe masă, se uită la noi, stupefiată, nevenindu-i să creadă că noi încă mai putem înfuleca de zor, ce ştia dânsa de stomacurile tari? Ne întreabă cu jumătate de gură cum de mai putem mânca şi-i răspundem că vrem să terminăm rapid, până nu se întoarce zburătoarea pentru a doua tură de găinăţare, că-i păcat de mâncare.

Pasărea nu s-o mai întors să ne blagoslovească, dar noi am râs câteva zile bune pe seama păţaniei bietei L., binecuvântată să-i fie salata mereu.